Muziciana

Tăcerea mea e-un trunchi de om, E ca şi cum am sta în pom. Iar printre frunzele verzi-crude, Umblă ramurile ude. Brațele-i sunt luminate, Efemer, din orice parte. Sub coroana-i de safir, Caut mâini de mohair. Mă țin în sărutul tău, Ancestral, de semi-zeu, Dorul să mi-l mai alin, Astăzi, cu-un pahar de vin.

În incipient zâmbeşti şi atingi uşor fiecare celulă a mea, fiecare cemtimentru din pielea de care-ți era dor, respiri încet şi nici nu te aud, doar poate cu colțul ochiului să te privesc şi să simți că iți răspund la zâmbet. Mă dezmierzi şi te joci în părul meu, şi mai râzi din când în când, mă strângi în brațe de parcă oricât de mult m-ai strânge, tot n-am fi destul de aproape.  Stăm inimă peste inimă şi pot să îți timt sângele curgand prin vene. Când te aproii de mine, iți văd pulsul pe gât, şi buzele mele te-ating pe frunte, pe nas, pe buze. Pe tine. Ne legăm ntr-un spațiu dens În mijlocul părții a doua, mă iei în brațe şi ne sărutăm până când beat-urile inimilor noastre nu mai sunt deloc diferite, suntem ca unul căci asta e suprarelația. Ne zâmbim in ochi iar buzele noastre nu vor să ia pauză de nici un chip de la acest curs. Iar tu crezi că pot lipsi de la vreun seminar cu noi ?! Oh, acolo se pun adevăratele prezențe. Acolo te mai ascultă...dacă mai...

Plâng şi nici măcar nu pot respira. Dormi ? Şi uneori da, vreau sa vină să mă ia. Să nu te mai încarc pe tine, cu mine. Să nu mai fac umbră Pământului. Să văd că scăpați de greutatea asta. Să văd că nu vă mai chinuiți cu mine. Să orbesc. Orbiți-mă.  Am deschis geamul, poate de aia nu aveam aer. Ard. Ard, iar mâinile-mi sunt fierbinți.  Inspir aerul ăsta rece, şi plâng ca un câine abandonat. Inspir şi nu simt nimic.  Uit cum este să respiri... Poate e doar starea.  Şi plâng. Nu am destul aer. Mă simt lihnită de aer, şi puțin de somn. De fiecare dată, mi-e frică să adorm. Mi-e frică să nu pățesc ceva.  Mi-e frică să nu mă ia nepregătită. Acceptarea asta... Îmi termină nervii. Nici măcar nu vreau să mă cert cu nimeni. Îmi este doar rău, şi nu ştiu cum să mă ajut. De aia nu mă poate ajuta nimeni. Nu ştiu. Îmi simt mâinile grele şi vioara prea uşoară-n ele. Nu pot să cânt, mi-e greu să o ating când sunt...

" Nu mă plictisesc. " Cred că de fapt, totul vine din obişnuința noastră. Oare cum ar fi să te obişnuieşti tu cu tine, şi să iți dai seama că ...te ajunge monotonia din urmă. Se întâmplă când trăieşti prea intens.  Poate aşa e şi cu mine, poate m-ai trăit şi ai început să ajungi la capătul meu. Poate agonia mea durează mult, iar înaintea ei eşti tu.  Aşa este când îți trece flacăra.  E normal, trebuie întreținută.  Mai pâlpâie , încă.  E ca în fetița cu chibrituri.  Se reaprinde, face flama, visezi puțin şi se stinge.  A treia oară ne stingem şi noi.  Eu sunt de fel mai dificilă, nu te-am mințit.  Eu sunt de fel, mai dezordonată...nici cu asta nu te-am mințit. Ştii, pescăruşul din baia mea... Era prins în gheață. Ciorile mâncau din el de viu, in spatele capului nu prea are pene. Era plin de sânge. Eu i-am zis " Puiu "... El acum a zburat singur până pe coşul de rufe...când vede apa, se bălăceşte...