Muziciana

De azi ma dezic de tine. Fie Mare tragedie A fost o simpla Comedie. Ca e de ras. Fâs

I can feel you In my every breath In my soul i can still feel your touch My skin has a desire And you are gone But i can still remember That time When you looked in my eyes And kissed my lips. I can remember the time you were inside And i can feel you God How i miss you Fuckin' hell, Do me For the rest of my life. But you will be in my mind And your tongue will be there too Like your every part will do

Toate au un timp al lor. Toate au un sfarsit si-un inceput. Am invatat de copil sa pierd, de la lucruri mici,poate neinsemnate pentru ceilalti la oameni. Prima oara când am simtit că pierd o parte din mine, a fost cand aveam vreo patru ani. Eram internată la spitalul de copii Grigore Alexandrescu, racisem teribil si de trei saptamani stateam acolo. Eram cu mama si cu un mic catel de plus, pe nume Pufuleț. Era simpatic, albicios, adus de tata din Paris. Dormeam cu el in fiecare seara, tin minte ca aveam un pled roz si o pijama rosie. Mancam iaurt cu fructe si cam atat. Cand am ajuns acasa, Pufuleț nu mai era de găsit. Probabil in grabă l-a uitat la spital. Doamne ce-am mai plâns. Am.simtit ca nu mai pot sa traiesc fara el. Am trait, dupa cum se vede, dar si acum la 25 de ani, mi-a ramas gandul la animalutul ala de pluş. Pe parcursul vietii am inceput sa pierd oameni, locuri, animalute vii. Mi-e dor de fiecare in parte. Cu moartea lor ...

Mă sfârşesc în fiecare zi, Iar sângele îmi e în vene înghețat, A fost odată cald, am fost odată vii, Dar timpul crunt, din brațe mi te-a luat. Nu te mai găsesc şi ai lasat în mine, Un gol imens şi-atat de dureros, Când ochii mei, erau numai la tine, Tu ai plecat şi m-ai lăsat pe jos. Mulți oameni au trecut peste mine, Cu tocuri, tălpi,bocanci sau cu maşini... Nu m-au întrebat dacă mi-e rău sau bine, Nu le-a păsat, erau nişte străini. Pe lânga mine,rar când mă treceai, Te mai uitai şi tu, din când în când, Din complezență,poate, îmi zâmbeai, Dar tot plecai şi mă lăsai arzand. Au trecut luni,zile, nici nu ştiu... De cand aştept din cer ca să mai pice, O ploaie să mă spele de pustiu, Sau un suflet care vrea să mă ridice... Dar ştiu că eu te aştept în zadar, În lanțurile vieții, sufletu'-mi se zbate, Aproape mă sufoc şi nici nu văd prea clar, Nu pot să mai aud inima cum îmi bate. Din tot ce am iubit, pe-acest glob pământesc, Azi simt că ard mocnit, De dorul t...

Bine, plec... Nici nu mă mai întorc. De câte ori să-mi zici..? Am înțeles,pe loc. Sigur, eu plec... Nu vrei să ştii c-am fost. Oricum, în lumea ta Am trăit fără rost... Dar tac şi gata,acum chiar am plecat! Nu mă mai alunga... Căci plec de bună voie, Silită...chiar şi-aşa... Eu văd că nu mă vrei, În privirea ta. Deschide-mi, te rog uşa, Aşa ca de final., Hai numa' bine, ție.. Adio, plec din bal. În altă dimnensiune, De mâine dau check in, Şi fac o diversiune, La un pahar de vin... Căci  [ vezi titlul ]

Ce rost mai are, să scriu iar poezii, Când muzele-mi sunt moarte ?... Degeaba apar vii, Că-mi iau iubirea oarbă, Cu-a mea naivitate Şi-mi pică-n cap de-ndată Ceru'-nstelat din noapte. Ce rost mai are,oare, să suflu peste răni, Să îngrijesc mereu, de capete încinse ? Când sufletu' mi-e țăndări, pierdut printre trei căni, Iar pielea mi-este arsă, de-atingeri prost aprinse... Ce rost mai are, să cred în basme mii Şi în poveşti frumoase, descrise de poeți ?... Când ochii-mi sunt în ceață iar buzele sunt vii, Tânjind după fantome şi cai verzi pe pereți... Că de-aş putea, aş şterge tot din minte ! Chiar aş pretinde, că nu a existat ! Dar vezi tu, în piept am strâns cuvinte, Ce îmi răsună-n versuri, prin pernele din pat. Şi asta-a fost, eu mă dezic acum ! Că nu mai am putere, nici macăr să mint... O să-mi înnec amorul şi îl îmbib de fum, Iar sufletu'-mi ucid,căci nu mai vreau să simt !