miercuri, 22 noiembrie 2017

Despre mine sau Autodistrugerea

O etapă a autodistrugerii mele de după vârsta de 17 ani, a fost suferința venită din copilărie,felul în care am fost tratată încă de când încă nu ştiam să-mi stabilesc nişte bariere şi nişte granițe. Simțindu-mă singură mai tot timpul, am dorit oameni în jurul meu, copii cu care să  mă joc, mai târziu, adulți cu care să pot comunica.
Întotdeauna am iubit viața, cu tot ceea ce implica ea, de la muşte la elefanți la maimuțe şi şerpi,însă o parte importantă pe care am iubit-o în viață a fost rasa umană.
De copil îmi puneam speranțele în oameni, şi de fiecare dată eram dezamăgită. Nu stau să-mi plâng de milă, dar spun cu mâna pe suflet că supraviețuirea mea constantă, a fost datorată muzicii pe care am cântat-o şi pe care am dorit să o împart celor din jur însă oamenii au devenit din ce în ce mai ieşiți din uman.
Mai târziu, am ajuns să obosesc după un timp, când am văzut că sunt izbită de pământ de fiecare dată când vreau să stabilesc nişte limite, deoarece nu am ştiut niciodată cum să construiesc ziduri în jurul meu. Ziduri de apărare ale sufletului şi ale minții.
În şcoală, pe lângă muzică, am învățat ce înseamnă să fiu agresată psihic, de exemplu : atunci când colegii veneau la recitaluri doar să râdă, şi chiar îmi amintesc cum unul dintre ei, coleg de clasă, mi-a zis : " nu esti nici măcar guma de pe pantoful meu " citat din I.I.

Nu mă plâng, am plâns atunci, în baie.

Apoi, am fost agresată în baza corpului meu care nu era voluminos ca acum, eram o adolescenta normală,perfect normală,însă nu eram destul de uscată.  Dar nu eram vulgară, trecusem de etapa de rockeriță cuminte, cu fuste lungi negre şi tricouri cu trupe, la o tipă hippie,colorată, ,sensibilă, fericită,încrezătoare cu parul luuung cu flori în el.

Am fost agresată pe stradă dar,nu am ştiut cum să răspund,însă în apărarea mea,mi-am tăiat părul băiețeşte, mi-am pus nişte blugi negri, o cămaşă,un sacou şi doar un cercel lung, in urechea stângă. Nu m-am mai machiat.
Nimeni nu a înțeles ce se întâmpla cu mine,dar mi-am aprins o țigară în spatele liceului şi am adoptat o poziție masculină, iar atunci nimeni nu a mai îndrăznit să îmi spună nimic.

Între timp, pentru că nu eram o actriță atât de bună, femeia a ieşit la iveală,însă nu pe partea din care am fost,ci o parte afectată, obosită şi zâmbăreață tot timpul, mințind continuu că îmi este bine, dar cu gânduri mult prea întunecate pentru interlocutorii mei.
A trecut şi liceul, cu chiu cu vai, cu examene cu ani de facultate, de cântat în trupe, unde automat m-am expus fizic, iar fizicul şi gândirea mea au dus la glume şi la autoironizarea mea, dureroasă şi de multe ori semi-fatală. Pentru că nu a mai contat o secundă ceea ce am cântat.

Despre ce vobesc?!
Despre cum să ai respect de sine...
Însă în momentul în care tot ceea ce te interesează este să te sfârşeşti dar totuşi lupți să supraviețuieşti,secundă cu secundă deşi simți că te sufoci în orice moment, nu îți mai pasă de cum arăți, de ce porți, de machiaj,frizură,dacă ai cămaşa călcată...te interesează doar să respiri şi să nu îți mai bubuie inima în piept de frică să nu mori.

Eu cred cu tărie că atunci când vedem (dacă vedem) că un om se stinge,înainte de vreme, poate din compasiune pentru rasa umană...să nu îl mai călcăm în picioare doar pentru că nu ştim ce să facem.
Ori ajuți ori te retragi şi îl laşi să moară liniştit în propria teroare.

Aşa că... dă-mi pace.

Fragment din " Pân' la 24 " .

D(s)EX

Îmi placi.
În primul rând îmi placi,dar îmi placi cam mult.
În al doilea rând îmi placi cam mult.
Îti mai scriu uneori
Pentru că mă mai trezesc cu tine-n minte-n zori...
Şi-ți scriu,cu teamă să nu par prea mult...
Dar am răbdare şi o să te ascult.
O să-ți mai scriu poezii...
Pe la ore târzii
Pe telefon sau poate pe hârtii...

Scrie-mi

Orice-ai spune,
Vreau o conexiune.

Stii că ieşim din tipar,
Limbile noastre sunt traduse în alt dicționar.

luni, 20 noiembrie 2017

S.O.S. #112 ? #xanax ? #oameni ? #iubire ?

Când sunt singură, mă doare-n piept.
Sunt anxioasă şi îmi vine să bocesc ca o femeie de-aia "suferindă"...dar, nu am voie, boceala mea nu e acceptată de persoanele apropiate. Când mă gândesc că trebuie să cânt, nu ştiu cum să fug mai repede şi mai departe, când mă gândesc că mi-e foame, nu ştiu cum să evit să mănânc, cel puțin în public. Când sunt singură nu ştiu cum să mai fug în alte părți să stau cu diferiți oameni.

Sunt oameni care întreabă alți oameni ce e cu mine, că totuşi scriu chestii cam morbide, sunt cam ciudată, iar cei care răspund zic aşa :
• "Ce să fie, aseară a cântat, nu avea nimic, nu ştii cum sunt artiştii ? Mai dilimani "
"
• " poate e pe ciclu. "
• " e ea mai sensibilă "
• " pune mult la suflet "
• " o fi vorbit cu un psiholog ? "
• " toată lumea are probleme "
• " vrea atenție "
• " are nişte probleme "
• " ei, are "...
Nu mai bine dați un telefon ...?
Sau vă e frică să n-am ceva ?

...mă mir şi eu de mine cât de bine-mi port măştile autoironice şi cât de mult râd.
Să supraviețuiesc .
Am rugat,zilele trecute,printr-un text ca după ce se citeşte, să mă sune cineva,oricine. Nu m-am mirat că nu a sunat nimeni, oamenii nu mai cred în realitate.
Poate nu ştiu eu că ființele nu fac ca mine, chiar să sune sau să întrebe.
Dar dacă ai ştii cât m-am săturat de tot purgatoriul din capul meu şi de toată oboseala asta din piept...pfff !
Şi asta cu referiri la " aş da zile de la mine ", care pare la mine un "refren" în mica mea viață, e din oboseala pe care o car zilnic în inima mea, de dorul celor care mi-au murit, (fără figuri de stil, practic şi-au dat ultima suflare,uitându-se în ochii mei), de dorul primelor iubiri şi ultimelor momente în care am simțit.
Aproape mi-au pus capac, dar fac eu pe pompierul şi mă scot din foc, de minim şase ori pe zi.
Iar noaptea sunt speriată. De tot...inclusiv de pulsul meu care o ia la fugă, făcându-mi sângele să clocotească, deodată mi se face extrem de cald şi parcă gâtul meu se închide şi eu mă sufoc. 
( Îmi doresc să nu primesc mesaje clişeice, psihologice/psihiatrice, scoase din cărți
Sunt mai rău decât a spune ceva şi mai nepotrivit. )
Am un concert,sâmbătă,pe care sper să-l pot duce şi să mă mai descarc, încărcând oamenii care o să-mi vină numai cu lucruri bune. Uneori, sper să-mi vină fețe cunoscute. Să mă simtă.
Altcineva spunea despre căutarea scopului existenței.
Scopul existenței, este acela pe care ți-l creezi, în opinia mea, de om încă viu. Creez până mă saturez.
A renunța nu e laşitate, e doar oboseală,uneori.
Dar, cum zicea zilele trecure un alt fost amic, "cineva trebuie să cedeze " , deci dintre mine şi viață, una tot trebuie să cedeze.
Fie că sunt eu sau viața mea, nu-mi pare nici rău, nici bine.

Cred că o să chem o ambulanță şi o să-mi aprind o lumânare. 

112 . Apel, sună...

" alo ? Aha,am înțeles. Ce vârstă aveți ? 24 ? Aaa, e un atac de panică, mergeți la cineva să vă prescrie nişte Xanax,beți un ceai şi dormiți, sănătate ! "

Fragment din " Pân' la 24 " - proiect propriu.

duminică, 19 noiembrie 2017

Citeşte şi sună-ma după, merci !

Un suflet curat şi viu e format din iubire, ca un cristal de care trebuie sa fii conştient şi să ai grijă.
Un suflet blând este un suflet care are copilul interior păstrat.
Pe suflete nu calci, aşa oricum. Mai ales dacă şi tu ai un suflet.
Dar dacă :
Sufletul tău este intoxicat, acceptă că poate sa nu fie fatal şi nu distruge alt suflet doar dintr-o superficialitate şi o iluzie a inexistenței altui suflet pe Pământ. Ai încrederea că alt suflet îți poate fi vindecător.
Umanitatea din noi a crescut la un nivel atât de înalt, dar s-a dezvoltat eronat  ducând spre o dezumanizare care nu se duce în sălbăticie, ci cade într-un purgatoriu, cade într-un sistem robotic, lipsit de sentimente şi empatii.
Un sistem inuman, creeat de om.
O viață falsă, o realitate dură care-ți sperie interiorul, îl terorizează şi-l lasă plin de răni, ca mai apoi să te facă să crezi că nu-l mai poți repara.
Te duce într-o zonă de gardă continuă, o zonă de alertă în care esti pasibil să muşti dacă simți apropiere din nou.
Şi muşti, loveşti, fără a avea,poate, intenția de a răni, dar suferința nu ne face pe toți mai buni sau vii.

Spuneam cu puțin timp în urmă că sunt la limitele sufletului meu. Sunt într-un moment în care nu mai pot duce răutatea lumii în care mă aflu. În care am rezistat eroic până la vârsta de 24 de ani, dar eu nu vreau ca sufletul meu să moară iar corpul să-mi fie viu. Aş fi doar o umbră.
Spuneam că-mi doresc să las ceva în urma mea,las arta mea,cu tot ce pot în ea.
"Omul moare undeva pe la 30 de ani şi e îngropat pe la 70 de ani "
Eu nu pot să-mi trăiesc inexistența.
Nu pot sa fiu o moartă-vie, bântuind Pământul de colo-colo.
Ce bine mi-ar prinde o renaştere...
Lacrimile-mi curg şiroaie iar pieptul mi-e atât de greu, simt că nu am destul aer iar patul meu de moarte este chiar patul în care-mi dorm existența.
Lumânarea mi-e lampa iar spovedania mi-e poezia şi muzica.
Nici iubirea nu o mai caut,iar a mea este aproape saturată.
Aştept să-mi cânt ultima suflare.

Sunteți pregătiți ?
Începem în 3,2,1 ...motor, acțiune !

miercuri, 15 noiembrie 2017

Scurt şi la subiect

Mi-e frig.
Şi mai am de stat,
Dar să ştii că te-aştept...
Dezbrăcată-n pat.

90 de grade de încercări

O să încerc să-mi iau gândurile de la tine
O să încerc să fiu ceva mai frumoasă
O să încerc să te pastrez in suflet
O să încerc sa nu-ți mai vorbesc
O să încerc să nu te mai văd
O să încerc să te mai simt
O să încerc să nu adorm
O să încerc să nu ce ?
O să încerc să zic
O să încerc să
O să încerc
O să
O

Of!
Ştii că dacă încerc îmi anulez următoarea acțiune .

Prea multă spovedanie.

marți, 14 noiembrie 2017

De 3 ori pe zi si intre mese

Stii care e partea proasta ?
Ca ma mai gandesc la tine,uneori,
In fiecare zi.

Si ca mai si semănăm.
Dar am semanat furtuni.
Si mi-ai tunat
Si mi-ai turnat
Cu galeata.

Da, asta e partea proasta.
Ca ma gandesc la tine.
De trei ori pe zi si intre mese.
Si daca vreodata te-ai intoarce, as pica in plasa ta.

Chiar te-am iubit.

Naiba sa ma ia

duminică, 12 noiembrie 2017

Innebunesc cu nesomnul asta.
Ti-am scris aiurea.
Iar.
Degeaba.

Fuck.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Fata Morgana / virtual tenderness

Azi mi-a trecut prin minte
că nu gândeşti la mine,
M-am întristat, puțin...
deşi...
Nu te cunosc din plin,
Şi nici nu cred că vii.

Deci, n-ar avea de ce,
să fiu în a ta în minte,
Şi să mă regăsesc,
la tine în cuvinte.

( dacă-i o iluzie,
te rog să-mi spui acum,
Să nu te-ncurc din drag,
să-ți stau aiurea-n drum )

Citindu-te,aseară, stãnd în clubul plin,
Am avut impresia, aproape din senin,
Că-ți sunt prezentă-n gând şi sincer,am simțit,
În piept cum inima, în goană mi-a fugit.

Obrajii-mi erau roşii, aveam un zâmbet plin...
Şi-mi repeta rațiunea, să nu-ncerc să m-alin...
Dar, jur, m-am bucurat când am visat puțin,
Că o să mă săruți, la un pahar de vin.