Jurnal de vioară, online

Plâng şi nici măcar nu pot respira.

Dormi ?

Şi uneori da, vreau sa vină să mă ia.

Să nu te mai încarc pe tine, cu mine.

Să nu mai fac umbră Pământului.

Să văd că scăpați de greutatea asta.

Să văd că nu vă mai chinuiți cu mine.

Să orbesc.

Orbiți-mă. 

Am deschis geamul, poate de aia nu aveam aer.

Ard.

Ard, iar mâinile-mi sunt fierbinți. 

Inspir aerul ăsta rece, şi plâng ca un câine abandonat.

Inspir şi nu simt nimic. 

Uit cum este să respiri...

Poate e doar starea. 

Şi plâng.

Nu am destul aer.

Mă simt lihnită de aer, şi puțin de somn.

De fiecare dată, mi-e frică să adorm.

Mi-e frică să nu pățesc ceva. 

Mi-e frică să nu mă ia nepregătită.

Acceptarea asta...

Îmi termină nervii.

Nici măcar nu vreau să mă cert cu nimeni.

Îmi este doar rău, şi nu ştiu cum să mă ajut.

De aia nu mă poate ajuta nimeni.

Nu ştiu.

Îmi simt mâinile grele şi vioara prea uşoară-n ele.

Nu pot să cânt, mi-e greu să o ating când sunt moartă.

Simt că nu mă pot atinge de muzică, nu vreau să îmi îngrop supărarea în lucruri frumoase, să le fac grețoase si rele.

Nu !

Vioara mea e tot ce e mai pur şi mai viu.

De ce să o omor ?! 

 

Şi aici se regaseşte răspunsul la întrebarea " de ce nu ai studiat ?! " 

Poftim, nici măcar de lene.

Dar ce îți pasă ?...

"Eşti leneşă."

Da, sunt leneşă să mai trăiesc.