Muziciana

Cum să-ți spun că de fapt am nevoie de tine ? Și că nu-mi pasă dacă te vad doar cinci minute. Cum să-ți spun că mor ?

În realitate, da, toți se schimbă, chiar și eu, chiar și tu, tu fiind - totul. Eu rămân agățată într-un cerc de nori, de deasupra mea. E lin, și totuși da ! Bosola funcționează , spune unde-i Nordul, Iar inima-mi primește, în viață, tot acordul. Agățată -n aer, în cer albastru care, Oglindește-n viața-mi curgătoare, Ca apa unui izvor sucit, secat de vreme, Un phoenix din cenușa se așterne, Dar renăscut din mii și mii de ploi. Picând șiroaie din lacrimi vii, greoi. . Ma schimbi văzând cu ochii, Făcându-mă să cad Din cerul meu, frumos, Din norii mei , în Iad. Lovindu-mă de-asfaltul rece-gol, Mă izbești de locuri gri-petrol. M-arunci, din brațele ce m-ai ținut , Într-un tărâm ostil, necunoscut. Mă arunci și-apoi îmi zici c-a fost o adiere, Mă duci prin locuri fără de repere, Mă sari, uneori din viață ca pe un obiect, Iar eu, ce să fac, cum să te aștept ? Cu lacrimi de alcool, pur de roș-aprins, Scoase dintre aburi , în aerul încins. Mi-e frică de metamorfoza dintre n...

în rest te iubesc.

Din trei beri si putin vin, intelegi ca ai o stare de euforie. Zambetul meu nu vrea sa se lase deloc dominat de starile mele uzuale. As vrea sa scriu o poezie, insa cred ca nu-mi dau seama despre ce. Mai bine, si mai normal este...ca eu sa imi tin un mini jurnal. Iei, a iesit o rima, Apoi, de cand ma stiu, Eu scriu Si-mi vad continuu ochii. E ciudat uneori. Da' mai degraba...zbori.

Tăcerea mea e-un trunchi de om, E ca şi cum am sta în pom. Iar printre frunzele verzi-crude, Umblă ramurile ude. Brațele-i sunt luminate, Efemer, din orice parte. Sub coroana-i de safir, Caut mâini de mohair. Mă țin în sărutul tău, Ancestral, de semi-zeu, Dorul să mi-l mai alin, Astăzi, cu-un pahar de vin.

În incipient zâmbeşti şi atingi uşor fiecare celulă a mea, fiecare cemtimentru din pielea de care-ți era dor, respiri încet şi nici nu te aud, doar poate cu colțul ochiului să te privesc şi să simți că iți răspund la zâmbet. Mă dezmierzi şi te joci în părul meu, şi mai râzi din când în când, mă strângi în brațe de parcă oricât de mult m-ai strânge, tot n-am fi destul de aproape.  Stăm inimă peste inimă şi pot să îți timt sângele curgand prin vene. Când te aproii de mine, iți văd pulsul pe gât, şi buzele mele te-ating pe frunte, pe nas, pe buze. Pe tine. Ne legăm ntr-un spațiu dens În mijlocul părții a doua, mă iei în brațe şi ne sărutăm până când beat-urile inimilor noastre nu mai sunt deloc diferite, suntem ca unul căci asta e suprarelația. Ne zâmbim in ochi iar buzele noastre nu vor să ia pauză de nici un chip de la acest curs. Iar tu crezi că pot lipsi de la vreun seminar cu noi ?! Oh, acolo se pun adevăratele prezențe. Acolo te mai ascultă...dacă mai...

Plâng şi nici măcar nu pot respira. Dormi ? Şi uneori da, vreau sa vină să mă ia. Să nu te mai încarc pe tine, cu mine. Să nu mai fac umbră Pământului. Să văd că scăpați de greutatea asta. Să văd că nu vă mai chinuiți cu mine. Să orbesc. Orbiți-mă.  Am deschis geamul, poate de aia nu aveam aer. Ard. Ard, iar mâinile-mi sunt fierbinți.  Inspir aerul ăsta rece, şi plâng ca un câine abandonat. Inspir şi nu simt nimic.  Uit cum este să respiri... Poate e doar starea.  Şi plâng. Nu am destul aer. Mă simt lihnită de aer, şi puțin de somn. De fiecare dată, mi-e frică să adorm. Mi-e frică să nu pățesc ceva.  Mi-e frică să nu mă ia nepregătită. Acceptarea asta... Îmi termină nervii. Nici măcar nu vreau să mă cert cu nimeni. Îmi este doar rău, şi nu ştiu cum să mă ajut. De aia nu mă poate ajuta nimeni. Nu ştiu. Îmi simt mâinile grele şi vioara prea uşoară-n ele. Nu pot să cânt, mi-e greu să o ating când sunt...