Despre mine sau Autodistrugerea

O etapă a autodistrugerii mele de după vârsta de 17 ani, a fost suferința venită din copilărie,felul în care am fost tratată încă de când încă nu ştiam să-mi stabilesc nişte bariere şi nişte granițe. Simțindu-mă singură mai tot timpul, am dorit oameni în jurul meu, copii cu care să  mă joc, mai târziu, adulți cu care să pot comunica.
Întotdeauna am iubit viața, cu tot ceea ce implica ea, de la muşte la elefanți la maimuțe şi şerpi,însă o parte importantă pe care am iubit-o în viață a fost rasa umană.
De copil îmi puneam speranțele în oameni, şi de fiecare dată eram dezamăgită. Nu stau să-mi plâng de milă, dar spun cu mâna pe suflet că supraviețuirea mea constantă, a fost datorată muzicii pe care am cântat-o şi pe care am dorit să o împart celor din jur însă oamenii au devenit din ce în ce mai ieşiți din uman.
Mai târziu, am ajuns să obosesc după un timp, când am văzut că sunt izbită de pământ de fiecare dată când vreau să stabilesc nişte limite, deoarece nu am ştiut niciodată cum să construiesc ziduri în jurul meu. Ziduri de apărare ale sufletului şi ale minții.
În şcoală, pe lângă muzică, am învățat ce înseamnă să fiu agresată psihic, de exemplu : atunci când colegii veneau la recitaluri doar să râdă, şi chiar îmi amintesc cum unul dintre ei, coleg de clasă, mi-a zis : " nu esti nici măcar guma de pe pantoful meu " citat din I.I.

Nu mă plâng, am plâns atunci, în baie.

Apoi, am fost agresată în baza corpului meu care nu era voluminos ca acum, eram o adolescenta normală,perfect normală,însă nu eram destul de uscată.  Dar nu eram vulgară, trecusem de etapa de rockeriță cuminte, cu fuste lungi negre şi tricouri cu trupe, la o tipă hippie,colorată, ,sensibilă, fericită,încrezătoare cu parul luuung cu flori în el.

Am fost agresată pe stradă dar,nu am ştiut cum să răspund,însă în apărarea mea,mi-am tăiat părul băiețeşte, mi-am pus nişte blugi negri, o cămaşă,un sacou şi doar un cercel lung, in urechea stângă. Nu m-am mai machiat.
Nimeni nu a înțeles ce se întâmpla cu mine,dar mi-am aprins o țigară în spatele liceului şi am adoptat o poziție masculină, iar atunci nimeni nu a mai îndrăznit să îmi spună nimic.

Între timp, pentru că nu eram o actriță atât de bună, femeia a ieşit la iveală,însă nu pe partea din care am fost,ci o parte afectată, obosită şi zâmbăreață tot timpul, mințind continuu că îmi este bine, dar cu gânduri mult prea întunecate pentru interlocutorii mei.
A trecut şi liceul, cu chiu cu vai, cu examene cu ani de facultate, de cântat în trupe, unde automat m-am expus fizic, iar fizicul şi gândirea mea au dus la glume şi la autoironizarea mea, dureroasă şi de multe ori semi-fatală. Pentru că nu a mai contat o secundă ceea ce am cântat.

Despre ce vobesc?!
Despre cum să ai respect de sine...
Însă în momentul în care tot ceea ce te interesează este să te sfârşeşti dar totuşi lupți să supraviețuieşti,secundă cu secundă deşi simți că te sufoci în orice moment, nu îți mai pasă de cum arăți, de ce porți, de machiaj,frizură,dacă ai cămaşa călcată...te interesează doar să respiri şi să nu îți mai bubuie inima în piept de frică să nu mori.

Eu cred cu tărie că atunci când vedem (dacă vedem) că un om se stinge,înainte de vreme, poate din compasiune pentru rasa umană...să nu îl mai călcăm în picioare doar pentru că nu ştim ce să facem.
Ori ajuți ori te retragi şi îl laşi să moară liniştit în propria teroare.

Aşa că... dă-mi pace.

Fragment din " Pân' la 24 " .