S.O.S. #112 ? #xanax ? #oameni ? #iubire ?

Când sunt singură, mă doare-n piept.
Sunt anxioasă şi îmi vine să bocesc ca o femeie de-aia "suferindă"...dar, nu am voie, boceala mea nu e acceptată de persoanele apropiate. Când mă gândesc că trebuie să cânt, nu ştiu cum să fug mai repede şi mai departe, când mă gândesc că mi-e foame, nu ştiu cum să evit să mănânc, cel puțin în public. Când sunt singură nu ştiu cum să mai fug în alte părți să stau cu diferiți oameni.

Sunt oameni care întreabă alți oameni ce e cu mine, că totuşi scriu chestii cam morbide, sunt cam ciudată, iar cei care răspund zic aşa :
• "Ce să fie, aseară a cântat, nu avea nimic, nu ştii cum sunt artiştii ? Mai dilimani "
"
• " poate e pe ciclu. "
• " e ea mai sensibilă "
• " pune mult la suflet "
• " o fi vorbit cu un psiholog ? "
• " toată lumea are probleme "
• " vrea atenție "
• " are nişte probleme "
• " ei, are "...
Nu mai bine dați un telefon ...?
Sau vă e frică să n-am ceva ?

...mă mir şi eu de mine cât de bine-mi port măştile autoironice şi cât de mult râd.
Să supraviețuiesc .
Am rugat,zilele trecute,printr-un text ca după ce se citeşte, să mă sune cineva,oricine. Nu m-am mirat că nu a sunat nimeni, oamenii nu mai cred în realitate.
Poate nu ştiu eu că ființele nu fac ca mine, chiar să sune sau să întrebe.
Dar dacă ai ştii cât m-am săturat de tot purgatoriul din capul meu şi de toată oboseala asta din piept...pfff !
Şi asta cu referiri la " aş da zile de la mine ", care pare la mine un "refren" în mica mea viață, e din oboseala pe care o car zilnic în inima mea, de dorul celor care mi-au murit, (fără figuri de stil, practic şi-au dat ultima suflare,uitându-se în ochii mei), de dorul primelor iubiri şi ultimelor momente în care am simțit.
Aproape mi-au pus capac, dar fac eu pe pompierul şi mă scot din foc, de minim şase ori pe zi.
Iar noaptea sunt speriată. De tot...inclusiv de pulsul meu care o ia la fugă, făcându-mi sângele să clocotească, deodată mi se face extrem de cald şi parcă gâtul meu se închide şi eu mă sufoc. 
( Îmi doresc să nu primesc mesaje clişeice, psihologice/psihiatrice, scoase din cărți
Sunt mai rău decât a spune ceva şi mai nepotrivit. )
Am un concert,sâmbătă,pe care sper să-l pot duce şi să mă mai descarc, încărcând oamenii care o să-mi vină numai cu lucruri bune. Uneori, sper să-mi vină fețe cunoscute. Să mă simtă.
Altcineva spunea despre căutarea scopului existenței.
Scopul existenței, este acela pe care ți-l creezi, în opinia mea, de om încă viu. Creez până mă saturez.
A renunța nu e laşitate, e doar oboseală,uneori.
Dar, cum zicea zilele trecure un alt fost amic, "cineva trebuie să cedeze " , deci dintre mine şi viață, una tot trebuie să cedeze.
Fie că sunt eu sau viața mea, nu-mi pare nici rău, nici bine.

Cred că o să chem o ambulanță şi o să-mi aprind o lumânare. 

112 . Apel, sună...

" alo ? Aha,am înțeles. Ce vârstă aveți ? 24 ? Aaa, e un atac de panică, mergeți la cineva să vă prescrie nişte Xanax,beți un ceai şi dormiți, sănătate ! "

Fragment din " Pân' la 24 " - proiect propriu.