Umanul - inuman ( sau Nu e om sa nu fi "suferit" o poezie )

Spui că gandul ți-e la mine,
Apoi, simplu, mă arunci...
Cât de-uman e pentru tine,
Să-mi faci răni atât de-adânci ?

Mintea mea te-a-mbrățişat,
Sperând...poate într-o zi,
Aşa cum eu te-am visat,
Că la mine vei veni ?...

Este toamnă, viața moare...
Colorându-se-n Zenit...
Astăzi,inima mă doare,
Sufletul mi-e răvăşit.

Ai făcut din mine, iar
Praf şi pulbere în vânt...
Nu mai pot să merg, să sar,
Mi-a rămas numai să cânt...

Însă vocea mea e stinsă,
Pieptul mi-este încordat,
Doar iubirea mi-e aprinsă,
Într-un corp dezacordat.

Poate asta mi-e pedeapsa,
Dragostei ce eu ți-am dat...
Să-mi omor încet sinapsa,
Pentru tot ce ți-am purtat.

Oare aşa-mi este-n viață ?
Nu mă cruță Suferința ?
Să tot am lacrimi pe față,
Şi să îmi distrug conştiința...?

Cât de crudă şi morbidă,
Poate fi astă iubire...
Seamană cu o coridă,
Cere chiar, despăgubire...

Nu mai am nimic de dat...
Am plătit cu tot ce-aveam...
Viața mea, dacă puteam,
Pe loc o amanetam...

Însă nu ți-ar fi de-ajuns,
Nici de-o simplă-mbrățişare.
De-acum,sufletul-i ascuns,
Nu îl mai dau de vânzare.

Vorbele mi-au amuțit...
Aştept un alt răsărit.
Corpul este amorțit,
Iar eu... cred că am murit.

Mulțumesc ☺