Veşnica mea pomenire / La înmormântarea sufletului meu

Una din greşelile supreme pe care le-am făcut  în scurta mea viață, a fost să îmi  deschid uşa sufletului.

Să îl iau în mâini şi să îl dăruiesc...crezând, în naivitatea mea, că primitorul nu o să îl izbească de pământ,apoi să-l calce de mii de ori, până când să nu-l mai pot atinge nici măcar pentru a-l ridica, deoarece, atingându-l...ar durea şi mai rău.
- ce greşeală fatală...

Doamne, uneori mi-aş dori să pot crede orbeşte în Tine, să mă pot mângâia printr-o rugă, să ştiu că Tu ai grijă de mine şi de sufletul meu... dar nu pot.
Nu pot sa mă mint, nici pe Mine nici pe Tine.

Mi-am dorit o ființă, să simtă.Să-mi simtă sufletul fără a-l răni.
O ființă care nu poate ucide.
Dar a nu a fost să fie...şi ce să blestem ?
Doar viața mea şi deciziile mele.

Azi, după mult timp îmi doresc să se termine durerea.
Să nu mă fi născut.
Îmi doresc morfina.
Îmi doresc eutanasierea sufletului meu.
-  doresc finalul.
Iar azi, vreau să îi fac o înmormântare cum se cuvine.
O să îi cumpăr flori,o să-i cânt...
O să-l jelesc, o să-l sărut o ultimă dată şi apoi o să arunc pâmânt peste el.
Puțin câte puțin
O să-i stropesc mormântul cu lacrimile mele.
O să arunc şi florile acolo.

Aprind o lumânare, o țin strâns în mâini, mai iau o gură de aer,închid ochii şi-mi aştept finalul.

"...veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica ei pomenire... "