Intermezzo

Mă trezesc în noapte,cu inima speriată,
Din frici prea mari de om dus spre finit,
Am mintea plină de-ndoieli şi-ngreunată,
De suflete-mbibate într-un etern sfârşit.

Mă scald în zorii zilelor de iarnă trează,
Nu văd nimic din tot ce-am mai rămas,
Pe ochi pelicula mată se-aşează,
Privesc la cer şi la neînfricatul ceas.

De crezi că poți salva ceva din mine,
Te înşeli amarnic, te rog să nu mă plângi !
Nu poți să-mi zici nimic măreț, străine,
Poți doar să pleci, vreau să zac printre stânci.

Din ziua-n care simțirea a pălit,
Flacara din mine mi-a ars iubirea lumii,
Apoi am dat frău liber focului mocnit,
Şi am căzut din culmile pasiunii.

Sunt doar cenuşa ființei vii ce-am fost,
Sunt eu  iar vocea mi-e secată,
Mâinile mi-au stat, pe suflet, adăpost,
Iar mâine sau poimâine o sa fiu uitată.

Şi de mă vezi că râd, să râzi si tu cu mine
Să nu fii supărat, căci viața e frumoasă,
Eu nu pot să mai stau pe-aici, străine,
Tu pleacă şi te bucură, înapoi acasă.